Milton Friedman şi critica CSR-ului
Promotorii CSR-ului susţin că o companie are responsabilităţi distincte în diverse domenii: mediu, raporturi de muncă şi salarii sau comunităţile locale. Criticii CSR-ului susţin că o companie nu are nici o obligaţie în raport cu aceşti actori dincolo de prevederile legale aplicabile. Aceşti critici, de cele mai multe ori de orientare liberală şi neoliberală, susţin că singura responsabilitate a unei companii este aceea de a face profit. Altfel spus, o companie (şi managerii săi) este responsabilă către un singur actor, şi anume acţionarii (proprietarii) companiei respective. Responsabilitatea către aceştia fiind aceea de a le maximiza profiturile.
Acest argument a fost dezvoltat de către Milton Friedman, într-un articol din anul 1970 publicat în New York Times. În acest articol polemic, The Social Responsibility of Business is to Increase its Profits, Milton aduce în acest sens două argumente. Unul de ordin filosofic şi unul de ordin economic.
La nivel filosofic, Friedman susţine că numai persoanele pot fi responsabile. Companiile sunt entităţi juridice artificiale şi nu pot avea, în consecinţă, decât responsabilităţi artificiale. Acest argument, vine în tradiţia individualismului anglo-saxon încă de la David Hume şi Adam Smith.
Unii autori (cum ar fi R. Sparkes, A Pragmatic Approach to Corporate Social Responsibility, 2003) argumentează că acest punct nu poate fi susţinut convingător. El susţine, dintr-o perspectivă postmodernistă, că noţiunea de responsabilitate este un construct social. Spre exemplu, în Europa continentală etica comunitaristă este cea care domină dezbaterea, în timp ce în Japonia, ideea că „indivizii au drepturi şi datorii în această calitate, mai degrabă decât responsabilităţi către societate, este privită ca fiind incoerentă şi respingătoare” (Sparkes, 2003, p 1).
Al doilea argument, de natură economică, al lui Friedman, se desfăşoară în felul următor. Orice activitate de CSR din partea companiilor înseamnă ca managerii acestor companii să utilizeze resursele acestora în alt scop decât acela de a maximiza profitul companiei. Aceste scopuri pot fi scăderea inflaţiei, finanţarea unui spital, angajarea unui şomer de lungă durată în detrimentul unui angajat mai competent al altei companii şi alte activităţi de acest gen. Este posibil ca aceste acţiuni să contribuie la binele social general. Făcând asta însă, managerii utilizează resurse care nu le aparţin, pentru a promova interese conform cu responsabilitatea socială pe care consideră că o au. Fac acest lucru utilizând banii acţionarilor al căror scop este profitul. Acţionând în acest fel, susţine Friedeman, managerii nu fac altceva decât să promoveze socialismul şi economia planifică, în detrimentul capitalismului şi al economiei de piaţă. A acţiona în acest fel, înseamnă ca cineva să decidă în numele altcuiva cât, cum şi pentru ce să fie utilizate resursele cuiva. Iar acest lucru înseamnă socialism, în viziunea lui Friedman. Cum socialismul s-a dovedit a fi un sistem ineficient, este un lucru rău ca firmele să fie considerate responsabile social în alt sens decât în sensul producerii de profit pentru acţionari şi proprietari. Atâta vreme cât piaţa s-a dovedit cel mai eficient mod de a aloca resursele limitate ale unei societăţi nu există nici un motiv de a renunţa la acesta în favoarea altor sisteme.
R. Sparkes mai notează că textul lui Friedman a apărut într-un context în care marile corporaţii erau dominate de tehnocraţia lui Galbraith care este ineresată, în opinia lui Galbraith, mai mult de propria agendă decât de interesele acţionarilor. Aceste lucru, împreună cu faptul că articolul a fost publicat într-un cotidian justifică tonul polemic al lui Friedman care nu ar fi fost posibil într-o publicaţie academică.
Multe argumente împotriva CSR-ului au fost influenţate de articolul lui Friedeman. După cum am argumentat, poziţia lui Friedman poate fi contestată din cel puţin două direcţii teoretice şi una care ţine de context.
Leave a Comment