Saturday, March 15th, 2008
Promotorii CSR-ului susţin că o companie are responsabilităţi distincte în diverse domenii: mediu, raporturi de muncă şi salarii sau comunităţile locale. Criticii CSR-ului susţin că o companie nu are nici o obligaţie în raport cu aceşti actori dincolo de prevederile legale aplicabile. Aceşti critici, de cele mai multe ori de orientare liberală şi neoliberală, susţin că singura responsabilitate a unei companii este aceea de a face profit. Altfel spus, o companie (şi managerii săi) este responsabilă către un singur actor, şi anume acţionarii (proprietarii) companiei respective. Responsabilitatea către aceştia fiind aceea de a le maximiza profiturile.
Acest argument a fost dezvoltat de către Milton Friedman, într-un articol din anul 1970 publicat în New York Times. În acest articol polemic, The Social Responsibility of Business is to Increase its Profits, Milton aduce în acest sens două argumente. Unul de ordin filosofic şi unul de ordin economic.
La nivel filosofic, Friedman susţine că numai persoanele pot fi responsabile. Companiile sunt entităţi juridice artificiale şi nu pot avea, în consecinţă, decât responsabilităţi artificiale. Acest argument, vine în tradiţia individualismului anglo-saxon încă de la David Hume şi Adam Smith.
Unii autori (cum ar fi R. Sparkes, A Pragmatic Approach to Corporate Social Responsibility, 2003) argumentează că acest punct nu poate fi susţinut convingător. El susţine, dintr-o perspectivă postmodernistă, că noţiunea de responsabilitate este un construct social. Spre exemplu, în Europa continentală etica comunitaristă este cea care domină dezbaterea, în timp ce în Japonia, ideea că „indivizii au drepturi şi datorii în această calitate, mai degrabă decât responsabilităţi către societate, este privită ca fiind incoerentă şi respingătoare” (Sparkes, 2003, p 1).
Al doilea argument, de natură economică, al lui Friedman, se desfăşoară în felul următor. Orice activitate de CSR din partea companiilor înseamnă ca managerii acestor companii să utilizeze resursele acestora în alt scop decât acela de a maximiza profitul companiei. Aceste scopuri pot fi scăderea inflaţiei, finanţarea unui spital, angajarea unui şomer de lungă durată în detrimentul unui angajat mai competent al altei companii şi alte activităţi de acest gen. Este posibil ca aceste acţiuni să contribuie la binele social general. Făcând asta însă, managerii utilizează resurse care nu le aparţin, pentru a promova interese conform cu responsabilitatea socială pe care consideră că o au. Fac acest lucru utilizând banii acţionarilor al căror scop este profitul. Acţionând în acest fel, susţine Friedeman, managerii nu fac altceva decât să promoveze socialismul şi economia planifică, în detrimentul capitalismului şi al economiei de piaţă. A acţiona în acest fel, înseamnă ca cineva să decidă în numele altcuiva cât, cum şi pentru ce să fie utilizate resursele cuiva. Iar acest lucru înseamnă socialism, în viziunea lui Friedman. Cum socialismul s-a dovedit a fi un sistem ineficient, este un lucru rău ca firmele să fie considerate responsabile social în alt sens decât în sensul producerii de profit pentru acţionari şi proprietari. Atâta vreme cât piaţa s-a dovedit cel mai eficient mod de a aloca resursele limitate ale unei societăţi nu există nici un motiv de a renunţa la acesta în favoarea altor sisteme.
R. Sparkes mai notează că textul lui Friedman a apărut într-un context în care marile corporaţii erau dominate de tehnocraţia lui Galbraith care este ineresată, în opinia lui Galbraith, mai mult de propria agendă decât de interesele acţionarilor. Aceste lucru, împreună cu faptul că articolul a fost publicat într-un cotidian justifică tonul polemic al lui Friedman care nu ar fi fost posibil într-o publicaţie academică.
Multe argumente împotriva CSR-ului au fost influenţate de articolul lui Friedeman. După cum am argumentat, poziţia lui Friedman poate fi contestată din cel puţin două direcţii teoretice şi una care ţine de context.
Saturday, March 15th, 2008
În principiu, prin CSR se înţelege faptul că o companie acţionează în mod voluntar în sensul dezvoltării durabile. Acest lucru înseamnă că ea acţionează în aşa fel încât să elimine efectele adverse ale activităţilor sale la nivelul mediului şi la nivelul societăţii. Există o serie întreagă de definiţii ale CSR-ului. Unele instituţionale, prin asta înţelegând faptul că ele sunt propuse de diverse organizaţii guvernamentale. Există o serie de definiţii propuse de reprezentanţi ai mediului academic. Există, de asemenea, definiţii propuse de ONG-uri. Nu în ultimul rând există definiţii propuse de către companii. Iată trei exemple.
Uniunea Europeană defineşte CSR-ul ca fiind acele programe în care “Companiile decide în mod voluntar să contribuie la o societate mai bună şi la un mediu mai curat”. În Promoting a European framework for corporate social responsibility. Green Paper, 2000, p 5.
Un reprezentant al mediului academic, Geoffrey Heal, defineşte CSR-ul în felul următor: “CSR-ul implică a lua măsuri pentru a reduce costurile externalizate şi pentru a reduce conflictele distribuţionale”. Geoffrey M. Heal, Corporate Social Responsibility – An Economic and Financial Framework, 2004, p 7.
Michael Hopkins într-o lucrare a OIM (Organizaţia Internaţională a Muncii) apreciază că “CSR-ul se ocupă cu tratarea stakeholder-ilor unei companii într-o manieră etică şi responsabilă”. Michael Hopkins, Corporate social responsibility: an issues paper, 2004, p 1.
Tuesday, March 11th, 2008
Ursus a lansat proiectul Colecţia de succese. Nu voi discuta în postul ăsta perspectiva de CSR şi PR/Marketing a proiectului. Despre asta, într-un post viitor. Proiectul a debutat cu un “studiu de marketing social”, şi despre asta vreau să discut. Despre fundamentarea metodologică a acestui studiu. Studiul a fost făcut de Synovate la cererea Ursus.
Obiectivul declarat al studiului este acela de “a identifica ce anume e mai puternic definitoriu pentru a fi validat ca <<de succes>> in Romania.” O primă observaţie ar fi că avem de a face cu o cercetare socială în domeniul valorilor şi în nici un caz cu “studiu de marketing social”.
Mai departe aflăm că pentru autorii studiului România înseamnă de fapt România urbană cu acces la telefon. Căci pe această populaţie a fost, de fapt, făcut studiul. În nici un caz nu se poate afirma că studiul este reprzentativ la nivelul României, aşa cum afirmă autorii studiului. Cel mult, reprezentativ pentru populaţia urbană cu acces la telefon.
Studiul a avut două etape. O etapă calitativă (8 interviuri în profunzime) şi una cantitativă, pe un eşantion de 600 de persoane din populaţia pe care am definit-o mai sus. Problema este că cele 8 interviuri au fost făcute cu “persoane reprezentative din domeniile arta, mass-media, medicina, sport, design”. Respectivele persoane nu sunt însă persoanele tipice ale populaţiei studiate. Prin urmare, cred că rezultatele obţinute din aceste interviuri nu pot fi folosite pentru a descrie valorile legate de succes ale populaţiei avute în vedere. Dacă interviurile ar fi fost făcute cu persoane care făceau parte din populaţia studiată, atunci acestea ar fi fost o bază pentru partea cantitativă a studiului. În ceea ce priveşte partea cantitativă, nu sunt specificate elemente esenţiale pentru orice cercetare, cum ar fi nivelul de încredere şi marja de eroare.
Raportul propriu-zis conţine destule clişee şi afirmaţii care nu sunt de fapt susţinute de date. Spre exemplu, despre afirmaţia “Succesul inseamna sa ajung un om apreciat de ceilalti respectand regulile si legile comunitatii” (81%, top2box) autorii afirmă că ar fi “Adanc fundamentata in cultura romaneasca; Dezirabila, dar mai putin realizabila azi”. Greu de spus de unde trag autorii această concluzie.
Subiectul studiului este, fără îndoială, interesant. Este însă nevoie de o fundamentare metodologică riguroasă. Fundamentarea metodologică a studiului şi redactarea raportului face ca rezultatele să fie viciate şi irelevante pentru ce înseamnă succesul în România.
Tuesday, March 11th, 2008
Anita Fernandez Young, Jeremy Moon & Robert Young, The UK Corporate Social Responsibility consultancy industry: a phenomenological approach, Research Paper Series, International Centre for Corporate Social Responsibility, Nottingham, 2003.
Pentru că tot vorbeam în postul anterior de salariile din CSR-ul britanic, iată un articol care oferă o privire de ansamblu asupra industriei de CSR din Marea Britanie. Articolul este disponibil aici.
Articolul face o analiză structurală a consultanţei de CSR în UK. Nu ia în considerare CSR-ul in-house al companiilor. Consultanţa de CSR este oferită de o mai mulţi actori: agenţii de PR, firme de consultaţă şi audit (gen KPMG) dar şi agenţii de CSR independente. Avem de a face cu un sector pe cale de structurare cu jucători specializaţi în diferite aspecte ale CSR-ului.
Marea Britanie cred că este cea mai avansată ţară în ceea ce priveşte CSR-ul. Atât la nivel politic şi guvernamental cât şi la nivel adoptării CSR-ului la nivelul mediului de afaceri.
Evident că România este la ani lumină în ceea ce priveşte dezvoltarea CSR-ului faţă de Marea Britanie.
Tuesday, March 11th, 2008
Acona, Acre Resources, şi Ethical Performance au realizat un studiu privind salariile din CSR în Marea Britanie. Studiul este disponibil gratuit aici.
Principalele concluzii sunt: CSR-ul devine mainstream, salariile sunt destul de consistente deşi mai mici decât în marketing sau HR. În plus, avem o imagine asupra bugetelor dedicate CSR-ului.
Ironia este că exsită diferenţe semnificative între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte ocuparea poziţiilor de top şi în privinţa responsbilităţilor specifice. Mai mulţi bărbaţi ocupă poziţii de top decât femeile. Ei se ocupă în principal cu problemele de mediu, în timp ce mai multe femei se ocupă de activităţi “soft”, cum ar fi relaţiile comunitare.
În ceea ce priveşte metodologia, studiul nu este reprezentativ, în sens riguros, pentru întregul sector CSR din Marea Britanie. Respondenţii au fost recrutaţi pe baza contactelor celor trei companii. Cu toate acestea studiul este semnificativ şi oferă o primă evaluare a domeniului din perspectiva salariilor.